1Un poem al lui David. Păstrează-mă, Dumnezeule, fiindcă în tine îmi pun încrederea.
2[O, sufletul meu], tu ai spus DOMNULUI: Tu [ești] Domnul meu, bunătatea mea nu [ajunge ]până la tine,
3[Ci] până la sfinții care [sunt] pe pământ și [până la] cei nobili, în care [este] toată desfătarea mea.
4Întristările le vor fi înmulțite [celor] [ce] se grăbesc [după] un alt [dumnezeu], ofrandele lor de băutură de sânge nu le voi oferi, nici nu voi lua numele lor pe buzele mele.
5DOMNUL [este] partea moștenirii mele și a paharului meu; tu susții sorțul meu.
6Frânghiile de măsurat mi-au căzut în [locuri] plăcute; da, am o moștenire bună.
7Voi binecuvânta pe DOMNUL, care m-a sfătuit; rărunchii mei de asemenea mă învață în timpurile nopții.
8Am pus pe DOMNUL totdeauna înaintea mea, pentru că [el este] la dreapta mea, nu mă voi clătina.
9De aceea inima mea se veselește și gloria mea se bucură; carnea mea de asemenea se va odihni în speranță.
10Fiindcă nu vei lăsa sufletul meu în iad, nici nu vei da pe Sfântul tău să vadă putrezirea.
11Îmi vei arăta cărarea vieții; în prezența ta [este] plinătatea bucuriei; la dreapta ta [se află ]plăceri pentru totdeauna.